Nu știu alții cum sunt, însă pentru mine sensul este extrem de important, vital chiar, aș spune. Și nu știu cum se face că în ultima vreme (luni bune), mă confrunt tot mai des și mai acut cu o lipsă de sens în viața mea. Să fie criza de la 40 de ani? Posibil. Și simt asta și mai profund de la începutul verii, mai exact de când a început vacanța școlară de vară, iar fiul meu a plecat la bunici pe durata verii.
Pare că nimic nu mai are sens, că totul e în zadar, că orice aș face sau aș vrea să fac e sortit pieirii în timp, că nimic nu mai contează cu adevărat, oricum totul se va sfârși la un moment dat, iar totul va fi dat uitării și va fi doar în grăunte de nisip în deșertul nemărginit al vieții. Când fiul meu e acasă, de bine, de rău, simt că viața mea are un sens, are un scop, o direcție înspre care să mă îndrept, iar așa, pe cont propriu, ce rost mai au toate?
Tocmai am terminat de citit ”Cinci prieteni care te așteaptă în rai” a lui Mitch Albom, în care spune că doar după ce murim vom putea cu adevărat să vedem care a fost sensul nostru pe acest pământ, că doar atunci vom putea cuprinde și înțelege cu adevărat cum viața noastră a impactat viețile altor oameni, unii despre care nu știm și nu vom ști nimic în timpul existenței noastre umane. Ceea ce e trist puțin, nu crezi? E nevoie să așteptăm să trecem dincolo, oriunde și orice ar însemna asta, pentru a găsi sensul adevărat al existenței noastre. Pentru că, spune el, fiecare viață are impact asupra celorlalte vieți, într-un fel sau altul, și viața noastră e impactată, la rândul ei, de toate celelalte existențe. Suntem interconectați întotdeuna. Concept pe care l-am regăsit și în cărțile de dezvoltare personală, lucru pe care l-am simțit, la diferite intensități și la nivele diferite de conștientizare, și în viața mea.
Și, atunci de ce mă simt goală pe dinăuntru? De ce totul mi se pare frivol, neînsemnat, zadarnic?
Poate am pierdut conexiunea cu mine, cu esența mea, cu Dumnezeu, cu Universul, cu Sursa a tot ceea ce este? Probabil că da. Și îmi dau seama de asta, însă nu reușesc să îmi găsesc drumul înapoi spre ea, nu reușesc să îmi găsesc drumul înapoi spre ”acasă”. Și, am încercat în fel și chip să fac asta. Poate chiar asta e însăși problema, că am tot încercat în mod activ să mă reconectez la mine, la Dumnezeu. Poate e nevoie doar să mă las purtată de brațele invizibile ale vieții. Poate. Doar că nu mai știu cum să fac asta. În ultimii ani totul a fost despre material, despre palpabil, despre ”a face”, despre supraviețuire. Și orice altceva a rămas în ceața uitării.
Am momente când doar stau și privesc în gol, într-un gol negru și nesfârșit, în care pare că nu sunt ”în mine”. Și totuși, unde sunt în acele momente? Și ce e acel ”ceva” care nu e în mine?
Mi-e dor. Mi-e dor de mine ”în mine”, oricât de ciudat ar suna asta.