Mă simt vulnerabilă. Expusă ca la un muzeu, cu toate fricile, nesiguranțele și imperfecțiunile mele. Cu tot ceea ce e în neregulă cu mine. Mă simt ca un vânat în bătaia puștii. Cu nimic care să mă apere între mine și vânătorul avid de trofee, cu niciun loc unde să pot să mă ascund. De lume. De mine.
Mă simt ca o rană deschisă, supurândă, cu trecători curioși care mă tot ating ca să vadă dacă încă mai sângerez.
Mă simt ca și cum aș fi dezbrăcată în mijlocul unui bulevard plin de oameni curioși și batjocuritori. Doar de distracție. Nimeni nu are nimic personal cu mine, însă toți se holbează cu interes și dispreț la mine.
Mă simt vulnerabilă și Dumnezeu știe cât de mult urăsc să mă simt așa! Urăsc să mă simt vulnerabilă, ca o carte deschisă pe care oricine poate să o răsfoiască după bunul plac.
Am încercat atât de mult să mă ascund, să fiu după cum au vrut ceilalți să mă vadă, să arăt doar acea parte din mine care e puternică, încrezătoare, optimistă. Am încercat atât de mult să fiu perfectă. Pentru ceilalți. Fiica perfectă, profesionistul perfect, mama perfectă, soția perfectă, prietena perfectă. La unele am eșuat lamentabil, iar la altele încă mai încerc. Dar nu sunt. Nici perfectă și nici cum ar vrea ceilalți să fiu. Sunt pur și simplu eu. Plină de temeri, de neîncredere, de nesiguranțe, de frici și de nevoi. Ca orice om, presupun. Dar eu trebuia să fiu diferită. De ce? Ca să fiu acceptată, ca să fiu iubită, ca să mi se treacă cu vederea că nu știu și nu pot unele lucruri. Și ce mare lucru dacă nu le știi și nu le poți pe toate, vă întrebați. Nu știu. Eu trebuia să știu. Eu trebuia să pot. Orice. Tot. Și cu stupoare, zi după zi, descopăr tot mai mult că nu e așa. Că nu știu tot. Că nu pot tot. Și că nici măcar nu vreau să știu și să pot tot.
Eu sunt doar eu. Și atât. Cu bune, cu rele, cu greșeli, cu nesiguranțe, cu reușite, cu frici, cu mândrie, cu tot. Sunt doar eu și atât.