Obișnuiam să scriu destul de des. Cuvintele curgeau din mine și prin mine, aducându-mi o bucurie de nedescris și o împlinire ce nu poate fi pusă în cuvinte. Obișnuiam să mă las purtată de valurile creației, pe brațe gingașe ce mă duceau pe tărâmuri magice. Nu prea mai fac asta. De ce nu o mai fac? Nu aș putea să spun foarte clar. Viața. Munca. Responsabilitățile. Toate au o pondere. Însă cel mai important cred că e faptul că am lăsat mintea să preia controlul. Controlul asupra vieții și asupra scrisului.
Obișnuiam să scriu din suflet și prin inimă, fără filtrul minții băgăcioase. Însă nu prea mai reușesc să fac asta în ultima vreme. Încep și scriu și după câteva cuvinte, mintea mea iscoditoare își vâră coada și începe să îmi șoptească în cap că nu sunt suficient de bună la asta, că ar trebui să folosesc niște cuvinte mai puternice, niște adjective mai expresive, niște structuri gramaticale mai elaborate. Și totuși, înainte scriam fără să mă preocup de toate astea. Scriam doar din inimă. Și scriam frumos după cum multă lume mi-a spus. Tocmai pentru că scriam cu sufletul.
Omul drag de lângă mine m-a întrebat recent de ce nu mai scriu pentru că am capacitatea de a crea imagini atât de sugestive și de vii în mințile și inimile oamenilor. Că pot să aduc o pată de culoare în lumea asta ce pare atât de gri uneori.
Așa că mă așez și scriu. Câteva cuvinte, câteva rânduri și apoi încep să mă fâțâi pe scaun de parcă aș sta pe un mușuroi cu sute și sute furnici care freamătă neîncetat. Și iar mă ridic din fața foii pe trei sferturi goală și încep să fac treburi prin casă. Cu gândul tot la scris, cu un regret amar că iar nu stau să scriu. Nu întotdeauna (sau mai bine zis, aproape niciodată) lucrurile pe care le fac sunt importante sau urgente. Dar eu aleg să le fac pentru că îmi este atât de greu pur și simplu să stau în fața unei foi albe, imaculate și să îmi golesc mintea de gânduri și doar să simt. SĂ SIMT! Și să aștern apoi pe hârtie ceea ce simt, ceea ce vine înspre mine de dincolo de mecanismele minții.
Adevărul e că mi-e frică. Mi-e frică să scriu. Mi-e frică de judecata altora, de privirile și cuvintele grele ce mi-ar putea fi adresate.
Simt că pasiunea mea pentru scris e ca un bebeluș pe care trebuie să îl protejezi cu toată ființa ta și să îl ții departe de ochii iscoditori ai celorlalți. Însă bebelușii au nevoie să fie hrăniți ca să poată să crească. La fel ca și scrisul.